I. Context

Publicația americană, The New York Times, a scos de câteva zile un documentar intitulat Framing Britney, documentar în care ni se releva anumite aspecte din viața lui Britney Spears; ascensiunea și decăderea ei, plus tot ce se regăsea între cele două: misoginismul, hărțuirea la care era supusă din partea paparazzilor, problemele psihice, divergențele cu familia și altele asemenea.

Ce ridică multe semne de întrebare este faptul că Britney, deși o femeie matură de aproape 40 de ani, o persoană publică, capabilă să lucreze, adică să cânte, să danseze, să compună, o mamă a doi copii, nu are voie să-și administreze propria avere (estimată undeva la 60 milioane de dolari) sau să ia decizii care privesc propria persoană (în documentar ni se exemplifica – nu poate decide de una singură dacă să se interneze într-un spital). Această stare de fapt durează de aproape 13 ani, timp în care nu i s-a permis să-și cheltuie proprii bani fără acordul tatălui, care i-a fost desemnat tutore de către instanța de judecată.

II. Conservatorship – o măsură de ocrotire a persoanei fizice în SUA

În documentar aflăm despre conceptul de conservatorship, adică acea situația în care unei persoane (numită conservatee), din cauza unei alienații sau handicap mintal, este considerată de lege ca fiind incapabilă de a-și administra singură averea și/sau de a lua de una singură decizii cotidiene. Pentru aceste motive, îi este desemnat persoanei în cauză (conservatee-ului) a conservator. În cazul nostru, Britney este conservatee, iar tatăl ei conservator.

Vreau să fac o paranteză și să atrag atenția asupra terminologiei folosite de americani, foarte sugestivă, plastică și fără un sens peiorativ atașat; conservatorship provine din latinescul conservator, adică „care păstrează, care apără, care întreține”. Deja înțelegem numai după această terminologie care este rațiunea din spatele acestei legislații.

Scopul conservatorship-ului din SUA este acela de a-l proteja pe conservatee de sine însuși, de toate acțiunile sau inacțiunile sale, ce l-ar putea vătăma pe el sau pe cei din jurul său, și de a-i salva, păstra, conserva averea și toate celelalte drepturi (de exemplu, dreptul la securitate, la educație, la muncă etc.). Desigur, o altă menire a acestei instituții juridice este și aceea de a-l proteja pe conservatee de alte persoane care ar putea profita de pe urma acestor insuficiențe.

III. Interzisul judecătoresc – măsură de ocrotire a persoanei fizice în România, pe scurt

În sistemul de drept românesc, acest conservatorship poartă denumirea de… ocrotirea interzisului judecătoresc. Deja te apucă groaza când auzi „interzis judecătoresc”; pe mine m-a speriat când am auzit în primul an de Facultatea de Drept pentru că mă gândeam încontinuu „Oare cu ce-o fi greșit bietul om de și-a luat un interzis de la judecător?” Cumva atrage ideea că persoana pusă sub interdicție are vreo vină, de o natură sau alta, când, de fapt, singura sa vină este că nu a avut un material genetic care să-i permită să ajungă în deplinătatea facultăților mintale la o anumită vârstă (de regulă, mai înaintată).

În art. 164 alin. 1 din Codul civil (declarat neconstituțional prin decizia CCR nr. 601/2020 – revin imediat și la ea) era prevăzut astfel: persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației sau debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească.

Articolul antemenționat se află în Cartea I – Despre persoane, Titlul III – Ocrotirea persoanei fizice, Capitolul III – Ocrotirea interzisului judecătoresc din Codul civil, ceea ce ne dă un indiciu despre scopul acestei instituții juridice, care este fix același cel al conservatorship-ului din SUA – salvgardarea persoanei alienate mintal (de ea însăși sau de terți).

Pe limbaj juridic, ocrotirea persoanei fizice constituie „aplicarea ansamblului mijloacelor de drept civil prin intermediul cărora se asigură recunoașterea și protecția drepturilor civile subiective și a intereselor îndreptățite ale ocrotitului, precum și mijloacele de protecție ale persoanei fizice, ca participante în circuitul civil” (Ernest Lipan, Szilard Sztranyiczki, Persoanele în concepția Noului Cod civil, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 191).

Printre mijloacele efective de ocrotire a persoanei fizice se numără și instituția punerii sub interdicție judecătorească, adică „acea instituție de drept civil prin care se urmărește ocrotirea persoanei fizice care, din cauza alienației sau debilității mintale, nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale și care are ca efect (i) lipsirea acesteia de capacitate de exercițiu și (ii) instituirea tutelei” (subl.n., Ernest Lipan, Szilard Sztranyiczki, op.cit., p. 223).

Prin alienare sau debilitate mintală, conform art. 211 din legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, înțelegem o boală psihică sau de un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social juridice ce pot decurge din exercitarea drepturilor și a obligațiilor civile

Fiind o ingerință în drepturile civile ale persoanei, chiar dacă bine intenționată la bază, totuși, pentru a putea pune o persoană sub o asemenea ocrotire, este necesară o hotărâre judecătorească, motiv pentru care cererea se va adresa și soluționa doar de către instanțele de judecată competente.

Deja observăm că interdicția judecătorească presupune aceleași elemente ca și conservatorship-ul din SUA:

• o persoană fizică care suferă de o formă sau alta de boală sau handicap psihic;
• această boală împiedică persoana în cauză să se îngrijească de interesele sale;
• cererea se va adresa și soluționa doar de instanțele de judecată.

IV. Decizia Curții Constituționale a României nr. 601/2020

Aceste norme juridice din Codul civil nu au fost lipsite de probleme, mai ales în practică, în cazurile în care persoanele fizice erau, să zicem, parțial debile și cu o speranță de recuperare din boala de care sufereau. Astfel, în fața Curții Constituționale a României (CCR) s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 164 alin. 1 Cod civil (citat mai sus).

Prin decizia nr. 601/2020, Curtea a reținut motivele și argumentele autorului excepției de neconstituționalitate și a statuat că

„măsura punerii sub interdicție judecătorească nu este însoţită de suficiente garanţii care să asigure respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului. Aceasta nu are în vedere faptul că pot exista diferite grade de incapacitate şi nici diversitatea intereselor unei persoane, nu se dispune pentru o perioadă determinată de timp şi nu este supusă unei revizuiri periodice. Orice măsură de ocrotire trebuie să fie proporţională cu gradul de capacitate, să fie adaptată la viaţa persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, să fie revizuită periodic şi să ţină cont de voinţa şi preferinţele persoanelor cu dizabilităţi. De asemenea, la reglementarea unei măsuri de ocrotire, legiuitorul trebuie să ţină cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate, iar deficienţa mintală poate varia în timp. Lipsa capacităţii psihice sau a discernământului poate lua diferite forme, spre exemplu, totală/parţială sau reversibilă/ireversibilă, situaţie care reclamă instituirea unor măsuri de ocrotire adecvate realităţii şi care, însă, nu se regăsesc în reglementarea măsurii interdicţiei judecătoreşti. Prin urmare, diferitelor grade de dizabilitate trebuie să le fie ataşate grade de ocrotire corespunzătoare, legiuitorul în reglementarea măsurilor juridice trebuind să identifice soluţii proporţionale. O incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exerciţiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie analizată în fiecare caz în parte.”

Prin urmare, a dispus admiterea excepției de neconstituționalitate și a declarat neconstituțional art. 164 alin. 1 Cod civil privind condițiile instituirii interdicției judecătorești, fiind astfel blocat mecanismul acesta de ocrotire a persoanelor fizice până când legiuitorul român va adopta o lege în măsură să acopere toate carențele identificate în decizia nr. 601/2020.

V. Concluzii

Instituirea conservatorship-ului pentru averea și persoana lui Britney Spears este șocantă pentru toată lumea, cu atât mai mult pentru cei apropiați artistei, nefiind percepută ca având probleme psihice atât de grave încât să nu fie capabilă să își cheltuie singură banii. Până la urmă, este extrem de subiectiv ce constituie o cheltuială iresponsabilă și o incapacitate, cauzată de o problemă psihică, de a cheltui banul.

Probabil vă întrebați dacă sub regimul fostului art. 164 alin. 1 Cod civil o persoană, aflată într-o situația similară cu Britney Spears, ar fi putut fi pusă sub interdicție judecătorească în România. Pe scurt, consider că nu. Punerea sub interdicție are loc, de regulă, sub condiția existenței unor dovezi certe privind existența unei situații de alienare mintală (cu un certificat eliberate de o instituție abilitată) și nu văd cum instanțele de judecată ar fi putut decide (chiar și sub vechea reglementare) că o persoană care este capabilă să producă bani nu este capabilă să și-i cheltuie (până la urmă, despre asta este vorba).

Pe de o parte, mă bucur că CCR a admis excepția de neconstituționalitate pentru că existau, într-adevăr, acele zone gri în practică care atrăgeau fie punerea sub interdicție, fie respingerea cererii de punerii sub interdicție, iar oricare dintre soluțiile acestea nu ofereau cu adevărat protecția necesară persoanei în cauză.

Pe de altă parte, în momentul de față există și cazuri de persoane care se află într-o stare avansată de demență, care chiar sunt incapabile de a se îngriji, de a încheia un act juridic și de a lua decizii importante pentru ei și familiile lor, care au nevoie, după părerea mea, de un tutore, dar care, în momentul de față, nu pot fi ajutate. Iar asta nu din cauza deciziei nr. 601/2020; după momentul stabilirii neconstituționalității unei norme juridice, intervine obligația legiuitorului de a adopta o nouă lege care să reglementeze situația de drept în mod constituțional și în conformitate cu decizia de neconstituționalitate a CCR.